Eticheta “Smart City”, între realitate și promisiuni neîmplinite
În ultimii ani, expresia „Smart City” a devenit tot mai frecvent întâlnită în discursul autorităților locale și în planurile de dezvoltare urbană din România. Cu toate acestea, în spatele strategiilor pompoase și al proiectelor promovate drept repere ale modernizării urbane, se ascunde o realitate mai complicată: nu toate inițiativele care poartă această etichetă reușesc să livreze rezultate concrete. În timp ce orașe precum București, Cluj sau Timișoara au semnat proiecte și au accesat fonduri europene pentru astfel de programe, diferența între ceea ce se promite și ceea ce se realizează efectiv rămâne uneori dificil de cuantificat.
Promisiuni mari, ritm lent și proiecte nefinalizate
La nivel declarativ, conceptul de „Smart City” înseamnă mai mult decât modernizarea infrastructurii: implică utilizarea tehnologiei pentru a îmbunătăți calitatea vieții locuitorilor, pentru a eficientiza serviciile publice și pentru a crea orașe sustenabile. Este, însă, o etichetă care în multe cazuri a fost folosită mai mult pentru a atrage fonduri sau pentru a impresiona electoratul decât pentru a dezvolta proiecte viabile.
Un exemplu concret este proaspătul proiect de modernizare a rețelelor de iluminat public din mai multe orașe din țară, care, deși a fost prezentat ca pilot pentru un oraș inteligent, s-a transformat adesea într-un simplu schimb de becuri, fără a se conecta la o strategie integrată de gestionare a energiei sau de monitorizare în timp real a consumului. Astfel, inițiativele rămân uneori doar pe hârtie, în timp ce cetățenii se confruntă cu probleme nerezolvate.
Fondurile europene și provocările implemetării
Unul dintre motivele pentru care România s-a înhămât la astfel de proiecte este accesul la finanțări europene, dedicate transformării digitale a orașelor. În teorie, aceste fonduri oferă o oportunitate unică pentru investiții în infrastructură inteligentă, în sisteme de transport, gestionare a deșeurilor sau apă. În practică, însă, mecanismele birocratice, lipsa personalului calificat și corupția au dus la întârzieri și la proiecte care, de multe ori, fie nu au fost duse până la capăt, fie nu au avut impactul scontat.
Unele orașe s-au confruntat cu blocaje administrative sau au fost nevoite să renunțe la anumite proiecte din cauza costurilor neașteptate sau a dificultăților în implementare. În plus, lipsa unei viziuni strategice pe termen lung face ca investițiile în tehnologie să fie sporadice și să nu integreze toate departamentele și serviciile publice, cum s-ar impune într-un astfel de model.
De ce rămâne de interes pentru autorități și cetățeni?
Așteptările cetățenilor din orașe inteligente sunt mari. Ei doresc mai multă eficiență, mai multă siguranță și o calitate mai bună a vieții, solicitând proiecte concrete, vizibile și durabile. În același timp, autoritățile locale au, uneori, dificultăți în a justifica investițiile sau în a demonstra impactul direct asupra comunității.
Smart City devine astfel o noțiune ambivalentă: pe de o parte, un obiectiv de modernizare a spațiului urban, pe de altă parte, o promisiune frumoasă, dar adesea greu de atins. În timp ce câteva orașe fac pași importanți în digitalizare și infrastructură, multe altele întâmpină probleme în traducerea conceptului în proiecte realizabile și măsurabile.
Perspectivele pentru viitor rămân în continuare optimiste, dacă autoritățile vor reuși să depășească barierele birocratice și să creeze strategii de dezvoltare integrate, care să nu se limiteze la simple simboluri, ci să aducă cu adevărat beneficii cetățenilor. Într-un spațiu urban în continuă evoluție, echilibrul între promisiuni și realitate va fi cel care va determina succesul sau eșecul proiectelor de tip Smart City în România.
