Conform Descopera: Furculița, tacâmul care a stârnit controverse în Europa medievală
Astăzi, furculița este un obiect indispensabil pe orice masă, folosit aproape instinctiv. Însă, parcursul său către acceptarea universală în Europa a fost unul lung și plin de scepticism, fiind privită timp de secole cu neîncredere, asociată cu luxul, obiceiurile străine și chiar cu vanitatea.
Prințesa bizantină și gestul neobișnuit
Una dintre cele mai cunoscute povești despre începuturile furculiței în Europa Occidentală are loc la Veneția, în anul 1004. Prințesa bizantină Maria Argyropoulina, la căsătoria sa cu Giovanni Orseolo, fiul dogelui Veneției, a stârnit uimire la masă. Cronicarul Petru Damiani povestește că tânăra prințesă nu și-a folosit degetele pentru a lua mâncarea, ci un mic instrument din AUR, cu doi dinți, pentru a înțepa bucățile de hrană.
Gestul, considerat rafinament la curtea bizantină, a fost criticat deschis de Petru Damiani, unul dintre influenții clerici ai vremii. El a interpretat folosirea furculiței ca o expresie a luxului și mândriei, iar după moartea timpurie a prințesei, a considerat evenimentul o pedeapsă divină pentru viața ei prea sofisticată. Istoricii subliniază că aceasta a fost o interpretare personală a cronicarului, nu o poziție oficială a Bisericii.
Frământările occidentale în fața noului tacâm
În Europa Occidentală a Evului Mediu, mesele se desfășurau după reguli diferite de cele din Bizanț. Oamenii mâncau cu mâna dreaptă, ajutându-se de cuțit pentru a tăia carnea și de lingură pentru supe. Împărțirea hranei din vase comune era un aspect important al ritualului meselor.
În acest context, furculița a părut un obiect inutil și pretențios. Pentru mulți clerici, utilizarea ei sugera că mâna omului, considerată creație divină pentru a lua hrana, nu mai era suficientă. Criticile nu vizau neapărat obiectul în sine, ci ideea de rafinament excesiv și de lux importat din Bizanț, o lume privită adesea cu suspiciune de către Occident.
De la Constantinopol la mesele europene
Furculița era deja folosită la curtea imperială din Constantinopol cu mult înainte de a ajunge în Italia sau Franța. Primele modele, cu doi dinți și confecționate din AUR, argint sau bronz, erau destinate aristocrației.
Comercianții venețieni au fost printre primii occidentali care au intrat în contact cu aceste obiceiuri și au început să introducă tacâmul în Italia. Cu toate acestea, răspândirea sa a fost lentă, iar chiar și în perioada Renașterii, mulți europeni continuau să prefere să mănânce cu mâna.
Caterina de Medici și moda care s-a impus greu
Un nou impuls în adoptarea furculiței a venit în secolul al XVI-lea, odată cu sosirea Caterinei de Medici la curtea Franței. Odată cu ea au apărut și bucătarii, cofetarii și obiceiurile culinare italiene, dar și furculițele.
La început, nobilii francezi au privit aceste noi tacâmuri cu ironie, unii considerându-le incomode, alții văzându-le ca pe o modă străină. Procesul de acceptare a durat generații întregi, iar în Anglia, folosirea furculiței a devenit obișnuită abia în secolul al XVII-lea, în urma călătoriilor diplomatului Thomas Coryate în Italia.
Acceptarea ei nu a fost un proces rapid și nici nu a venit în urma unei decizii oficiale. Oamenii au descoperit pur și simplu că era mai practică. Era mai ușor să mănânci carne, fructe sau paste fără a-ți murdări mâinile, iar mesele deveneau mai elegante pe măsură ce regulile de etichetă evoluau. În secolele XVII și XVIII, modelele cu trei și apoi cu patru dinți au devenit tot mai răspândite, iar furculița și-a găsit locul alături de cuțit și lingură pe mesele europene. Obiectul care, cu câteva secole înainte, stârnise suspiciuni, ajunsese un tacâm obișnuit.
Primele furculițe folosite la masă au apărut în Orientul Apropiat și în Imperiul Bizantin cu câteva secole înainte să fie adoptate în Europa Occidentală.
Sursa: Descopera
