Conform Descopera: De la pianele mecanice la controlul asupra melodiilor: o istorie a drepturilor muzicale
Ideea de a reproduce o melodie deja existentă, plătind o taxă prestabilită prin lege, fără a obține acordul explicit al compozitorului, nu a apărut odată cu discurile de vinil sau apariția radioului. Acest concept, cunoscut sub numele de „drept mecanic”, își are originile în zorii secolului XX, odată cu popularitatea crescândă a pianelor mecanice și a rolelor perforate.
Pianele mecanice și apariția licenței obligatorii
La începutul secolului XX, pianele automate care puteau reda melodii de pe role perforate de hârtie erau o formă de divertisment casnic extrem de apreciată. Industria care producea aceste role s-a confruntat rapid cu o problemă nouă în ceea ce privește drepturile de autor, compozitorii contestând utilizarea pieselor lor în aceste producții.
În 1908, Curtea Supremă a Statelor Unite a stabilit, în cazul White-Smith Music Publishing Co. v. Apollo Co., că o rolă de pian nu era considerată o copie a unei partituri, exonerând astfel producătorii de răspunderea pentru încălcarea drepturilor de autor conform legislației în vigoare la acea vreme. Ca răspuns la această decizie, compozitorii au făcut lobby în Congres, ceea ce a dus la adoptarea Legii drepturilor de autor din 1909. Această lege a introdus prima licență mecanică obligatorie, permițând reproducerea mecanică a unei compoziții muzicale autorizate pentru astfel de utilizări, contra unei taxe de doi cenți pe exemplar. Intenția Congresului a fost, de asemenea, de a preveni monopolizarea dreptului de reproducere mecanică de către un singur producător. Astfel, licența mecanică a pus bazele sistemului american de reînregistrare a compozițiilor muzicale, sub anumite condiții și cu plata redevențelor legale, fără necesitatea obținerii unui acord separat pentru fiecare nouă înregistrare.
Disputa radiofonică și ascensiunea muzicii country și blues
Până în 1940, ASCAP (American Society of Composers, Authors and Publishers) deținea monopolul asupra licențierii drepturilor de autor pentru muzica difuzată la radio în Statele Unite. Un conflict major a izbucnit între ASCAP și posturile de radio americane din cauza taxelor de licențiere. În momentul în care ASCAP a încercat să mărească semnificativ aceste taxe, radiodifuzorii au decis să renunțe la catalogul organizației începând cu 1 ianuarie 1941. Alternativa a constat în apelarea la BMI (Broadcast Music, Inc.), o organizație creată în 1939 ca un competitor pentru ASCAP și care reprezenta compozitori și editori din genuri precum country, blues și gospel.
Între 1 ianuarie și 29 octombrie 1941, principalele rețele de radio americane au boicotat muzica licențiată de ASCAP, acordând o atenție sporită repertoriilor asociate cu genurile country și rhythm and blues. Acest conflict a oferit un spațiu mult mai mare acestor genuri în programele radio, contribuind semnificativ la creșterea vizibilității lor la nivel național. Conflictul s-a încheiat în octombrie 1941, odată cu ajungerea la un acord privind taxele de licențiere. Totuși, în 1941, DeFord Bailey, un artist important al Grand Ole Opry și primul muzician afro-american de renume al emisiunii, a fost concediat. Boicotul ASCAP a jucat un rol direct în această decizie, deși dezbaterile privind motivele exacte și gradul de implicare a discriminării rasiale persistă.
Controlul artiștilor asupra creațiilor lor
În anii 1950 și 1960, Sam Cooke, unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți afro-americani, a căutat să obțină un control mai mare asupra afacerilor sale muzicale. În 1959, a devenit partener în Kags Music, o companie ce gestiona drepturile asupra pieselor sale, și a fondat, alături de omul de afaceri J. W. Alexander, casa de discuri SAR Records. Ulterior, în 1963, Cooke și Alexander l-au angajat pe Allen Klein, un specialist în afaceri muzicale, care a negociat un contract cu RCA pentru Tracey Records, o companie asociată lui Cooke. Acest aranjament îi conferea lui Cooke un control rar întâlnit asupra înregistrărilor sale.
La rândul său, Paul McCartney i-ar fi oferit lui Michael Jackson, prieten și colaborator în anii 1980, sfatul crucial de a deține drepturile asupra cântecelor. Această înțelepciune s-a concretizat în 1985, când Jackson a achiziționat ATV Music Publishing, compania ce deținea drepturile asupra unui catalog vast de compoziții, inclusiv majoritatea pieselor Lennon-McCartney, pentru aproximativ 47,5 milioane de dolari. Astfel, Jackson a devenit proprietarul drepturilor de publishing pentru numeroase compoziții ale Beatles.
În 1995, Jackson a intrat într-un parteneriat cu Sony, prin care ATV Music Publishing a fuzionat cu compania de publishing a Sony, formând Sony/ATV Music Publishing, în care ambii dețineau câte 50%. În 2016, Sony a achiziționat participația moștenitorilor lui Jackson pentru 750 de milioane de dolari, o sumă care reflectă nu doar valoarea inițială a catalogului, ci și expansiunea ulterioară a companiei. Această poveste subliniază valoarea pe termen lung a deținerii drepturilor de publicare muzicală.
Sursa: Descopera
