Filmul „Hamnet” al regizoarei Chloé Zhao a stârnit recent controverse multiple, fiind interpretat ca o reinterpretare modernă a tragediei lui Shakespeare, dar și ca o meditație profundă asupra durerii și memoriei. Într-un peisaj cinematografic în care întrebarea „Cine poate omorî un copil?” a fost recent explorată de filme din întreaga lume, Zhao aduce în prim-plan povestea tragicului deces al fiului lui William Shakespeare, Hamnet, inspirată dintr-un roman popular și considerată o semi-adaptare a operei lui Shakespeare, în care moartea micuțului servește drept punct de plecare pentru o reflecție despre suferință, creație și eternitate.
O abordare vizuală neconvențională a durerii
„Hamnet” se remarcă prin alternarea neașteptată a spațiilor și stilurilor narative. Succesiunea de scene care combină elemente teatrale cu intimitate familială creează o atmosferă aproape claustrofobică. În unele momente, filmul coboară în pădure, unde Jessie Buckley, în rolul mamei, pare să se afunde în adâncurile naturii, ca și cum ar căuta răspunsuri în tăcerea copacilor. În alte scene, Tudor-style, familia lui Shakespeare trăiește într-o serie de case albe, fragmentate de un decor simplist, segmente de benzi desenate, care accentuează distanța dintre realitatea dureroasă și lumea abstractă a creației artistice.
Kate Buckley reușește să confere personajului său o combinație de dispreț și uimire, ridicând medii de filmare ce-i pun în valoare expresivitatea facială. În multe secvențe, ea pare să judece din interior situația, ca și cum ar avea un ochi critic, aproape superior. În schimb, în momentele de profundă durere, Buckley explodează într-o suferință zguduitoare, culminând cu scena în care realizează că dragostea pentru fiul pierdut devine motor al creației tatălui său – William Shakespeare, interpretat în tăcere, dar cu intensitate, de Paul Mescal.
Mesajul implicit: viața și moartea în luptă
Chloé Zhao pare să fie pe cale să re-goblinizeze universul Elizabethan, încercând să-i dea o notă de magie și realism visceral. Cu toate acestea, în același timp, mesajul final al filmului e clar: viața ne ia de cele mai multe ori tot ce iubim, dar arta poate transforma această suferință în ceva nemuritor. Într-un decor dominat de enormitatea copacilor și de jocul de lumini și umbre, Zhao sugerează că, deși durerea copilului pierdut pare să distrugă orice speranță, ea poate naște în același timp o creație care transcende timpul.
Filmul adaugă o nuanță subtilă scenei finale, în care moartea lui Hamnet se transformă într-un fel de naștere simbolică. În această întorsătură, moartea devine un act de renaștere pentru familie și pentru artă, o idee susținută și de scena în care Buckley, cu o privire de trezire, înțelege că „nu e totul pierdut” și că arta poate fi un imn adus memoriei.
Reacția criticilor și privirea spre cinema-ul contemporan
„Hamnet” a divizat publicul critic. Unii apreciază stilul său vizual inovator și modul profund introspectiv de a trata durerea, în timp ce alții consideră că filmul se pierde în încercarea de a combina poezia cu realismul, ajungând să pară uneori excesiv de contemplativ. Quoting critics, Zhao și Buckley reușesc însă să atingă un nivel de autenticitate emoțională greu de egalat.
Pentru Zhao, această creație nu a fost doar un exercițiu artistic: ea pare să intenționeze o conexiune între universul literar al lui Shakespeare și realitatea noastră modernă, unde durerea, pierderea și răscumpărarea sunt omniprezente. Într-un peisaj cinematografic în care întrebarea „cine poate ucide un copil?” a fost recent abordată de filme din întreaga lume, „Hamnet” face parte dintr-un răspuns poetic și dureros: da, se poate, iar arta, într-un mod profund, poate da sens și nemurire suferinței.
Filmul a fost nominalizat la mai multe premii importante, dar fața sa reală rămâne în modul în care reușește să sfideze convențiile, deschizând reflecții asupra vieții, morții și frumuseții din durere. În vremuri în care tragedia pare să fie tot mai aproape, „Hamnet” aduce un mesaj simplu, dar puternic: chiar și în fața celor mai întunecate experiențe, natura, arta și iubirea pot renaște și pot oferi o perspectivă de neprețuit asupra condiției umane.
