În aceste zile, România marchează cea de-a 85-a aniversare a Pogromului de la București, un episod sumbru din istoria sa, păstrat totuși aproape în umbră așa cum spun și istorici ce au dedicat cariere cercetării acestor evenimente. Între 21 și 23 ianuarie 1941, capitala țării a fost scena unei revolte violente orchestrate de legionari, conduși de Horia Sima, în încercarea de a răzbuna moartea liderului legionar Corneliu Zelea Codreanu și de a-și întări poziția în timpul turbulentelor vremuri ale celui de-al Doilea Război Mondial. În același timp, Legionarii au declanșat un adevărat măcel împotriva comunității evreiești din București, ceea ce a culminat cu unul dintre cele mai sângeroase pogromuri din Europa acelor vremuri.
Numărul victimelor a fost estimat între 120 și 140 de evrei ucisi, însă aceste cifre reprezintă doar o parte din realitatea tragică. Mulți dintre evreii din provincie, necunoscuți de membrii comunității din București, nu sunt incluși în aceste statistici, iar cei care și-au schimbat religia fie nu au fost recunoscuți ca evrei, fie au fost ignorați. O astfel de ambiguitate numerologică face ca adevărata amploare a tragediei să fie dificil de stabilit, însă suferința și frica răspândite în tot orașul sunt incomensurabile.
Istoricul și cercetătorul de la Institutul Elie Wiesel, Marius Cazan, explică în detaliu contextul: „Pogromul de la București este momentul de maximă explozie a violenței antisemite manifestate sistematic în timpul Statului Național Legionar.” În aceste luni, între septembrie 1940 și ianuarie 1941, măsurile legislative împotriva evreilor s-au adaptat de la restricții administrative la acte directe de violență, alimentate de o retorică instigatoare ce a creat o atmosferă de teroare pentru comunitatea evreiască. Povestea devine și mai complexă în contextul conflictului intern dintre Ion Antonescu și legionar, ceea ce a amplificat retorica antisemită în discursurile și acțiunile legionarilor, transformândvätor un țap ispășitor în timpul violenței.
Deși responsabilitatea pentru aceste crime e clară, în mare parte, legionarilor, rămâne și întrebarea despre implicarea autorităților statului. În ciuda faptului că poliția și armata au ales să nu intervină pentru protejarea evreilor, acestea nu pot fi trase la răspundere pentru crimele directe executate de legionari. În esență, aceste dezbateri nu trebuie să estompeze adevărul; făptașii sunt legionarii, în special cei din mediile muncitorești, recrutați din uzinele și industrie. Controlul și consecințele însă lipseau, ceea ce a permis acestor acte de cruzime să fie posibile.
Dincolo de aspectele legale, o altă problemă majoră constă în modul în care memoria acelor zile a fost păstrată sau ignorată. În București, un monument dedicat victimelor pogromului se află în zona Sinagoga Mare, însă acesta este rar vizitat, iar populația largă nu cunoaște detalii despre ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, în cazul celei mai dramatice locații, abatorul din zona Timpuri Noi, unde au fost uciși aproximativ 15 evrei într-un episod de cruzime extremă, nu există aproape nicio marcaj sau comemorare oficială care să aducă aminte de suferință.
În ultimele decenii, discursul extremist și antisemit a revenit, sub forma unor simboluri, graffiti-uri sau adunări publice care glorifică ideologia legionară. Potrivit cercetătorilor, aceste manifestări sunt alimentate de prezența unor grupuri radicalizate și de o percepție tendențioasă, deși realitatea demografică a comunității evreiești din România e aproape distrusă, fiind alcătuită doar din câteva mii de persoane în vârstă. Lipsa unor sancțiuni ferme și o lipsă de reacție a autorităților contribuie la menținerea unui climat în care aceste simboluri și manifestări se pot manifesta.
Cea mai tristă constatate este că, deși unele sinagogi au fost puse la pământ în timpul pogromului, astăzi, doar trei dintre ele sunt în funcțiune, în timp ce majoritatea edificiilor devastate au fost complet pierdute. Bucureștiul are încă de melodiile și locurile sale ce amintesc, în tăcere, de acele zile de groază și radicalizare. Într-un oraș unde amintirea acestor evenimente aproape că s-a șters, încă mai există locuri neomologate, precum sediul fostului Corp Muncitoresc Legionar, în care sute de evrei au fost torturați și uciși, dar care încă așteaptă o recunoaștere oficială.
Istoria acelui episod ne amintește, mai mult ca niciodată, de pericolul din trecut care poate reînvia în condițiile în care discursul extremist, lipsa de responsabilitate și ignorarea memoriei continuă să aibă loc în prezent. Este o lecție dureroasă despre necesitatea perpetuării memoriei și despre vigilența pe care fiecare societate trebuie să o păstreze împotriva urii și intoleranței.
