Președintele Federației Italiene de Fotbal, Gabriele Gravina, a fost forțat să demisioneze din funcție, după ce politicenii italieni au insistat pentru înlăturarea sa în urma ratării calificării la Cupa Mondială din Qatar. Decizia vine pe fondul unei presiuni intense din partea ministrului sportului și a altor oficiali, în contextul unei crize majore în fotbalul italian. La noi, situația pare inedită, însă, dincolo de declarații și controverse, răspunsul autorităților și al grupurilor sportive rămâne în mare parte mute.
Reacția autorităților italiene: politicul intervine rapid
Dezastrul din Bosnia, care a marcat a treia ratre de calificare consecutivă pentru Italia, a stârnit o reacție fulgerătoare în mediul politic. Ministrul sportului, membri ai comisiilor senatoriale și chiar premierul Georgia Meloni au cerut public demisia lui Gravina. În ciuda faptului că Gravina era, la momentul respectiv, și prim-vicepreședinte UEFA, hotărârea de a-l push la ieșire a fost rapidă și însoțită de o presiune directă.
Conform surselor apropiate guvernului italian, presiunea s-a concretizat într-un angajament clar: dacă Gravina nu alege să plece, nu va avea loc nicio stabilizare a situației fotbalului italian. În cele din urmă, acesta a anunțat că pleacă din funcție, în timp ce a emis un comunicat formulat criptic, dar fără a contesta decizia. În mediul public, însă, mesajul a fost clar: politic, situația a fost soluționată fără echivoc.
Diferențele majore cu România: lipsa implicării politice directe
La noi, cazul este, fie vorba între noi, departe de scenariul italian. În timp ce atleții și oficialii români s-au concentrat pe luptele interne, pe condițiile puse de Hagi sau pe minciuni oficiale despre calificări, politicul a rămas inactiv sau chiar absent de pe terenul criticii deschise. În mod paradoxal, în timp ce italienii eliminau un președinte din cauza unei încălcări grave a responsabilității, la noi, președintele FRF, Răzvan Burleanu, pare imun la orice reproș.
Nici premierul României, nici alte oficialități nu s-au arătat interesate de a comenta public ratarea calificării. De fapt, dacă a existat vreo reacție, ea s-a circumscris unor declarații timide și în general lipsite de impact. În loc să solicite demisia unei conduceri incompetente, autoritățile noastre se ocupă de alte greutăți administrative, precum restructurări sau probleme sociale, uitând, cel puțin formal, de sport. Această lipsă de reacție relevă o diferență clară de cultură managerială între cele două țări.
Ce spun actorii implicați: de la politică la federație
În contrapunct cu Italia, unde politicul a deținut un rol decisiv, la noi, oficialii sportivi și politicienii refuză să își asume vreo responsabilitate directă. Răzvan Burleanu, președintele Federației Române de Fotbal, a fost de multe ori criticat pentru lipsa de viziune și pentru gestionarea defectuoasă a echipei naționale. Însă, în ciuda criticilor, el continuă să fie în funcție, în timp ce în Italia, Gravina a cedat presiunii politice, acceptând demisia.
Ce atrage atenția este modul în care politicul nu doar că intervine, ci chiar reușește să determine schimbări explicit. În cazul italian, decizia de a-l obliga pe Gravina să plece a fost susținută de întreaga clasă politică, de la ministru până la premier. La noi, deși s-au încercat unele critici, acestea s-au rătăcit în declarații lipsite de efect sau în lupte interne între forurile sportive și politice.
De ce diferențele sunt atât de mari?
Explicațiile sunt multiple. Italia are o tradiție legată de responsabilitate politică și de implicare directă în sport, iar evidențele eșecurilor recente au escaladat situația la nivel guvernamental. La noi, cultura participării politice în sport s-a rărit mult, în ciuda faptului că, formal, oficialii din sport sunt sub influența vizibilă a politicii. În unele cazuri, relațiile dintre conducerea federațiilor și factorii de decizie sunt mai apropiate decât ar părea la prima vedere, dar oficial, situația pare mai degrabă de nepăsare decât de implicare deschisă.
Frazele și declarațiile oficiale se înscriu, de obicei, în sfera minciunii sau a omisiunii. În timp ce Italia tăia în carne vie pentru a pune capăt unei crize, la noi, situația pare blocată într-un soi de pasivitate protestantă, în care politicul alege să nu se implice.
Finalul, sau lipsa unui final clar?
Situația din fotbalul italian a condus la o schimbare de conducere, ca răspuns direct și rapid al deciziei politice. La noi, însă, sistemul rămâne blocat, în care managementul și conducerea sportului național s-au obișnuit cu această stare de stagnare. De fapt, cei care ar trebui să dea răspunsuri, adică oficialii politici, preferă să se ascundă, sperând probabil ca problemele sportive să treacă de la sine.
Iar în acest context, întrebarea nu se pune dacă se va schimba ceva, ci dacă mai există suficientă voință pentru ca, odată cu eșecurile de la nivel internațional, să se remobilizeze. Sau vom rămâne, iarăși, martorii unei melodii vechi — cea în care politicul și sportul rămân, în mod paradoxal, o punte nevralgică pe care, încă, nu s-a reușit să se pună capăt.
