Un copil de doar câțiva ani primește, pentru prima dată, o carte cartonată. Coborând tentația de a răsfoi, micuțul încearcă să „deruleze” paginile cu degetul, ca pe telefon. Un gest la limita absurdului, dar care devine, pentru educatori, un semnal îngrijorător despre transformările din copilărie. În ultimii ani, tot mai mulți părinți și cadre didactice din Regatul Unit observă o premisă îngrijorătoare: elevii de la clasele pregătitoare, numite aici „reception”, intră în școală cu o serie de abilități de autonomie de bază, deficitare.
Acest fenomen a atras atenția printr-un raport realizat de organizația Kindred Squared, care integrează rezultatele unui sondaj anual între profesori și personal auxiliar în învățământul primar. Conform datelor, în medie, 37% dintre copiii care pășesc în această etapă nu sunt „pregătiți pentru școală”, nu în sens strict academic, ci în privința abilităților de autonomie și comunicare. Problema capătă dimensiuni chiar și mai serioase atunci când specialiștii semnalează că aproape o pătrime din acești elevi nu pot să mănânce sau să se îngrijească singuri, iar unul din patru întâmpină dificultăți de limbaj, de la exprimare la înțelegerea instrucțiunilor simple.
O situație ce pare, la prima vedere, paradoxală: aproape o treime dintre copii folosesc greșit cărțile, încercând să „atingă” sau să „deruleze” paginile, ca și cum ar fi ecrane tactile. În același timp, cadrele didactice le pun aceste probleme pe seama unui exces de timp petrecut cu tehnologia, atât acasă, cât și în școală. Discuțiile din specialitate nu negă tehnologia în sine, dar atrag atenția că atunci când ea înlocuiește, în mod constatat, interacțiunea umană, jocul activ și rutina zilnică, efectele apar în mod concret: scăderea răbdării, dificultăți în exprimare, probleme în urmarea instrucțiunilor și în menținerea atenției.
Această tendință a generat și o serie de costuri indirecte pentru sistemul educațional. Profesorii estimează că petrec aproape o oră și jumătate zilnic pentru gestionarea accidentelor, schimbat scutece sau resocializarea unor elevi cu dificultăți de autonomie, în timp ce ora de predare efectivă se reduce cu aproape o oră, fiind consumată pentru recuperarea abilităților elementare de viață. În plus, aceste ritmuri non-educaționale nu permit desfășurarea unor activități precum jocul ghidat sau activitățile de socializare, esențiale pentru dezvoltarea emoțională și socială.
Diferențele regionale, de exemplu cele mai accentuate în nord-estul Angliei, evidențiază însă și probleme structurale ale sistemului. Resursele limitate, presiunile economice și sociale, dar și așteptările scăzute din partea sistemului, creează un mediu în care pregătirea pentru școală nu poate fi asigurată uniform. În plus, există o discrepanță între percepția părinților și realitatea în clasă. În timp ce 88% dintre părinți afirmă că micuții lor sunt „pregătiți pentru școală”, doar 68% dintre elevi ating acest nivel estimat la finalul anului de învățământ, diferență explicată și prin diferențele în așteptări și cunoștințe.
Corelat cu aceste deficiențe se află și dorința părinților de a primi ghidaje clare și standardizate, pentru a înțelege ce înseamnă, de fapt, să fii pregătit pentru școală. În contextul în care guvernul britanic își propune ca în 2028 cel puțin 75% dintre copii să fie considerați apti pentru școală, guvernanții investesc în programe de sprijin pentru familie și în centre comunitare, în încercarea de a echilibra dezechilibrele și de a crea un mediu propice dezvoltării sănătoase a copilului.
De fapt, această problemă a început să se manifeste tot mai sever și în alte sisteme educaționale europene, iar discuția despre „curriculumul invizibil” al domniilor mici și despre rolul orei de acasă devine una vitală. Psihologii și educatorii sunt tot mai convinși că răspunsul nu se află în perfectarea unor liste de abilități, ci în construirea unor rutine simple, consecvente, încurajând autonomia prin activități simple: mersul la toaletă, spălatul pe mâini, citirea unei cărți sau jocul cu imagini. Pentru părinți, acest lucru înseamnă, adesea, reducerea timpului petrecut în fața ecranului și înlocuirea acestuia cu experiențe concrete, care nu doar că întăresc legăturile părinți-copii, dar contribuie direct la dezvoltarea naturală a micuților.
Se pare că, în fața unor provocări globale, cea mai sigură investiție rămâne chiar în ce se întâmplă în primii ani ai copilului: acasă, în cercul familiei, dar și în școală, atunci când părinții și educatori lucrează ca într-un echipaj format din oameni care înțeleg că, de fapt, „curriculumul invizibil” — autonomia, răbdarea, limbajul — este cel care face diferența pe termen lung. Și, deși provocările sunt mari, direcția trebuie să rămână clară: pregătirea copilului pentru școală începe acasă, cu răbdare și râsete, și continuă în clasă, cu încredere și sprijin.
